Ziua mâncătorilor de carne

De 1 Mai, fumul grătarelor s-a întins deasupra României mai ceva ca norul de cenuşă vulcanică. Mii de kilograme de carne, rumenite sau arse după priceperea fiecăruia, au constitut o masă de festin întinsă parcă în toate colţurile ţării. Iar în urmă au rămas tone de gunoaie.

Nu suntem singurii, cel puţin în acest colţ de lume, care să considerăm grătarul drept sport naţional.

Nu eşti cipriot adevarat dacă nu te duci la picnic la munte, la o souvla. Pentru asta îţi trebuie o camionetă, scaune de plastic, tacâmuri de porţelan, faţă de masă, motor electric pentru grătar, ţepuşe de 2 metri, cateva kilograme bune de carne. Daca reusesti sa te scoli de pe scaun dupa ce ai mancat, inseamna ca nu ai mancat destul.

În calendarul cipriot există chiar şi Ziua Suvlei (Tsiknopempti), zi în care insula e învăluită în vălătuci de fum şi miros de carne la cărbuni. Găseşti grătarele oriunde (în faţa casei, în faţa biroului, în faţa magazinelor). Ciprul se pregăteşte de Postul Paştelui.

Tsiknopempti (tsikna - mirosul cărnii la grătar; Pempti - joi, în greacă) este ziua când se mănâncă numai carne. Originea ei s-a pierdut în negura vremurilor. Este celebrată joi, cu 11 zile înainte de Lunea Curată (Clean Monday - prima zi de luni din Postul Paştelui). Toate zonele de picnic sunt supraaglomerate. Dar în urmă nu rămân tone de gunoaie.

La mal de mare

În Cipru, hotelurile la mal de mare la care mi-ar plăcea să stau într-o vacanţă de odihnă sunt (le dau în ordinea preferinţelor mele):

• Aldiana (http://www.zypern.aldiana.com/) Hotelul este lângă Larnaca (pe vechiul drum Larnaca - Limassol), destul de izolat. Management german. Preferat de turiştii nemţi.
• Le Méridien Limassol Spa & Resort (http://www.lemeridienlimassol.com/). Hotelul este lângă Limassol, oarecum izolat de alte hoteluri.
• St. Raphael Resort Limassol (http://www.raphael.com.cy/). Hotelul este lângă Limassol, în Amathus Area, una din zonele turistice noi.
• Coral Beach Hotel & Resort, în Paphos - http://www.coral.com.cy/

Dacă te saturi de lene pe plajă şi vrei să vizitezi insula, vei găsi o multitudine de oferte la recepţia hotelului. (Închirierea unei maşini este o altă soluţie, dar trebuie să ţii seama că circulaţia este pe partea stângă.)

Amintiri de Cipru

La câte un pahar de vorbă, amicii mă întreabă cum a fost în Cipru. Primul lucru care îmi vine în minte, alături de liniştea vieţii de zi cu zi, este marea încredere dintre oameni necunoscuţi.

Cu o gaură în cauciuc, am ajuns în service, un service unde nu mai fusesem niciodată. L-am schimbat şi, după aceea, cu maşina pe cric, mi-am dat seama că trebuie schimbat şi cel de pe partea cealaltă. Meşterul, după ce a căutat ceva prin magazie, l-a schimbat şi pe al doilea. Apoi, a început să desfacă prima roată. "Ce faci?" "Păi n-am mai găsit un cauciuc ca primul, şi nu e bine să mergi cu ele noi, diferite, pe roţile din faţă." "OK! Sper că-ţi merge cititorul de card bancar, căci n-am venit pregătit decât să plătesc unul." "E defect, dat treci mâine sau poimâine cu banii să plăteşti." "Să plătesc măcar unul." "Ce să ne mai încurcăm. Le plăteşti pe amîndouă când vii." Şi aşa a fost.

Mănăstirea Vladimireşti

Situată la 4 km de comuna Tudor Vladimirescu, Mănăstirea Vladimireşti este un loc de linişte pentru cei ce o vizitează. Mănăstire de maici cu sobor numeros (aproape 200), în prezent se situează pe locul trei în ţară ca număr de personal după mănăstirile Agapia şi Văratec, dar pe primul loc între mănăstirile cu vieţuire de obşte.

Poarta de la intrarea pe domeniul mănăstirii este tipic maramureşeană şi a fost lucrată în 1992. De aici porneşte drumul spre livadă, vie şi iaz. Intrarea în incintă se face pe o alee străjuită de tei, trecând pe sub clopotniţă. De o parte şi de alta se află stăreţia şi căminul preoţesc. În mijlocul incintei este Biserica mare, construită pe locul primei apariţii Dumnezeieşti în formă de cruce, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. La est de Biserica mare este situat Paraclisul (Biserica mică), iar la sud Micul Altar de vară.

Construcţia bisericii mari începe în 1941 şi este finalizată în 1943. În 1956 biserica a fost închisă de puterea muncitorescă, iar în 1990, a fost redeschisă şi redată cultului, după care a urmat repararea şi împodobirea ei, prin râvna călugăriţelor mănăstirii şi a credincioşilor.

Muzeul mănăstirii deţine 106 icoane vechi din secolele XVIII-XIX. Aici se păstrează crucea de lemn sau “crucea din porumb” cu care s-a însemnat locul Sfântului Altar la arătarea semnului dumnezeiesc.

Mănăstirea Vladimireşti deţine ateliere de pictură, sculptură de rame şi mobilier bisericesc, de înrămat icoane, croitorie, broderie, tricotaje, flori artificiale şi covoare. Gospodăria are 80 de hectare de pământ arabil, zestrea maicilor, vie, livadă, păsări, animale, o brutărie proprie, o bolniţă şi o mică pădure de salcâmi.

Dacă edificiul mănăstirii apare ca o oază de reliefuri într-o regiune oarecum monotonă, dominată de terenuri agricole, cei ce ajung aici descoperă o oază de viaţă, o “mănăstire vie” – aşa cum o caracteriza patriarhul Iustinian în 1949 – care trăieşte prin unitatea şi dragostea vieţuitoarelor sale un imn neîncetat de laudă închinat lui Dumnezeu.

Acces: DN 25 Galaţi - Tecuci. Indicator din comuna Tudor Vladimirescu, spre dreapta dacă se vine dinspre Galaţi. 4 km pe drum asfaltat.

(Ref. : http://www.manastirea-vladimiresti.go.ro/)

Duminică în Montpellier

Dimineaţa am început-o cu un mic dejun fortifiant franţuzesc: cu brânză, orez cu lapte, fructe, suc (şi o cafea). Apoi, uitându-mă pe materialele publicitare, m-am hotărât pentru o vizită la acvariu. Am luat-o încet pe jos, sub cerul senin, prin răcoarea plăcută a dimineţii, pe sub verdele proaspăt al unui oraş cu trafic ca şi inexistent. Străzi largi, cu sensuri unice, pe care (fiind un singur sens) circulaţie pare ciudată. La pas, pe malul lui Le Lez. (Râul şi parcul nu sunt nemaipomenit de curate, dar locul te îmbie să stai pe iarbă şi să priveşti raţele sălbatice ce-şi învaţă bobocii să înoate.) Apoi, cu tramvaiul. (În oraş sunt două linii, evident 1 şi 2. Dar, totodată, linia albastră şi cea roşie. Iar tramvaiele sunt, evident, albastre sau roşu pestriţ înflorat.)

Acvariul este într-o zonă de agrement, alături de planetariu, un cinematograf imens, Ikea (ceva mai departe) şi alte atracţii. Dar lume puţină, ca de sfârşit de sezon. (Ca punct de atracţie a acvariului mi-a plăcut cabina de comandă a unui vas ce naviga prin furtună. Urmărind imaginile proiectate pe ecrane şi valurile imense ce stopeau gamurile şi măturau puntea, te credeai în mijlocul acţiunii.)

La întoarcere spre hotel m-am oprit în Antigone, un cartier rezidenţial, cu spaţii imense verzi, dar cu o arhitectură masivă de piatră (ce aminteşte cumva de arhitectura blocurilor de la Casa Poporului). Preţurile apartamentelor de aici sunt pe măsură: 115.000 euro pentru 37 m2!

Pentru după amiază am întrebat la recepţia hotelului cum aşi putea ajunge la mare. Nu s-au descurcat cu transportul în comun, aşa că mi-au propus închirierea unei biciclete. De ce nu? Şi aşa am ajuns în zona gării. (Ce faună mişună pe acolo, nu comentez; iar oraşul e plin de negrii de toate categoriile.) Vremea frumoasă a făcut ca să nu mai fie disponibilă nici o bicicletă. M-am ales cu o plimbare lungă, prin cartiere cu case vechi (cu 4-5 etaje dar dărăpănate), pe Esplanade Charles de Gaulle (un parc cochet), prin Antigone. Marea a rămas pe altă zi.

La un moment dat am oprit şi la centrul de turism. Cea pe care am întrebat-o mi-a răspuns sec că nu şite engleză. Poate colegii ei. Dar cum erau ocupaţi (dând explicaţii în franceză), n-am mai aşteptat.

Spre comparaţie: benzina este 1,35 euro /litru. (La noi, este 1,02.)

Montpellier

Spuneam că nu mai zbor  în week-end, dar diferenţa de bilet de avion (de 600 de euro, la jumătate), m-a făcut să plec din Bucureşti sâmbătă. Deşi comandat la 11:30, pentru 13:00, taxiul a ajuns cu jumătate de oră întârziere. (Nu o să mai apelez la serviciile Fly Taxi.) La 14:30 eram la aeroport. Formalităţi foarte rapide. Iar în sala de aşteptare, uitându-mă când ajunge avionul la Paris, surpriză: plecarea era la 15:15 şi nu la 15:45 cum credeam şi luasem în calcul. (Și așa am înțeles de ce la check-in nu mai era nimeni.)

Cele 3 ore de zbor până la Paris au trecut repede. A urmat o plimbare de aproape 45 de minute pentru schimbarea terminalului. Dacă la sosire, imensele holuri de trecere erau aproape pustii (doar pasagerii zborului nostru), la plecare, atmosferă de Gara de Nord: balamuc de nedescris. (Am zăpăcit-o pe negresa de la controlul de securitate: după ce i-am răspuns cu Oui şi Non la primele înrebări simple, la următoarea n-am înţeles ce vrea şi am dat-o pe engleză. A rămas efectiv blocată!) La decolare, pe spaţiile verzi dintre piste şi bretelele de acces, nesperiaţi de zgomoul asurzitor de motoare, mişunau veseli iepuraşi.

După altă oră de zbor, aeroportul Montpellier m-a întâmpinat la mal de Mediterană. După 8 luni, am salutat, în auriul apusului de soare, marea ce ne-a fost acasă pentru șapte ani.

Taxiul m-a dus repede la hotel. Un apartament (cu sufragerie, bucătărioară cu bar şi dormitor) mă va găzdui pentru următoarele 6 nopți.