Apus la Marea Nordului

Luni a fost zi liberă, așa că, cu ceva timp în urmă, m-am hotărât pentru o mică excursie în weekend-ul prelungit. Vroiam undeva la mare. Am cochetat inițial cu Suedia, Danemarca sau Lituania, dar prețurile pentru avion (și hotel) mi s-au părut mari pentru două zile de vacanță. Cum Marea Baltică am văzut-o (e adevărat, în studenție, cu destul timp în urmă), m-am hotărât pentru Marea Nordului. Ajutat de internet, de oferte speciale la închiriat mașini și întrebând colegii, excursia a căpătat contur. Sâmbătă am pornit la drum.

Primul punct al traseului: Wilhemshaven, la golful Jade. Un orășel cu iz de provincie ce poartă amintirea strălucirii de altă dată. Am avut norocul unui hotel de familie, liniștit (Beans Parc City Lodge), nu departe de gară (de parcă ar fi contat, căci doar eram cu mașina), într-o zonă rezidențială comună, fără nimic deosebit, cu o cameră mică dar proprietari prietenoși și săritori și un mic dejun de 5 stele. O vizită la Muzeul Marinei și o plimbare pe faleză au întregit ziua.

Duminică de dimineață mi-am început plimbarea de-a lungul coastei. Pe drum peisajul nu este extraordinar, căci câmpia e apărată de un mal de pământ de circa 4 metri înălțime, îmbrăcat în verdele ierbii, pe care pasc turme de oi sau vite. Nu vezi de loc marea. Ici și colo, sate de pescari deschis priveliștea.

Am oprit, pe rând, la Neuharlingersiel (cel mai frumos punct de pe traseu, bineînțeles că mi-am dat seama după terminarea excursiei), Bensersiel și Neßmersiel (unde am ascultat -se aude murmurul apei- și urmărit mareea ce se ridica; și unde, pe drumul pietonal de-a lungul coastei, ce trece prin rezervația naturală și ferme, deşi eram îmbrăcat în galben nu în roșu, un taur vroia neapărat să mă ia la întrebări; noroc cu gardul electric ce protejează rezervația). Ultima oprire a fost la Norddeich, o stațiune animată, punct de tranzit spre insulele ce încoronează litoralul, insule pe care e concentrată marea majoritate a activității turistice (coasta continentală fiind mai mult pentru localnici). Comparat cu Wilhemshaven, Norddeich pare o destinație mult mai plăcută (din păcate nu am găsit hotel pe internet; dar cu siguranță ași fi găsit la fața locului).

Cum vremea a fost frumoasă, am stat să admir apusul soarelui. (Dacă la prânz apa a atins țărmul, spre seară s-a îndepărtat iar spre orizont. Bălăceala din ștranduri s-a transformat în plimbări prin mâlul rămas în urmă.) Încet-încet, discul soarelui -a apropiat de orizont. Din ce în ce mai mulți turiști se opreau să admire ultimele raze. Ca la un semn parcă toată sporovăiala de pe faleză a tăcut. Soarele a aruncat o ultimă lacrimă portocalie spre ziua ce a trecut și orizontul s-a îmbrăcat în purpuriu. După încă o clipă de tăcere, discuțiile întrerupte și-au reluat firul şi paşii au început să poarte pe fiecare spre următoarea oprire.

M-am ridicat de pe mal (era deja 21:42) şi, cum mă aştepta un drum de 324 de kilometri, am pornit grăbit spre imensa parcare (am estimat că erau cel puţin 2000 de autoturisme în ea) unde îmi lăsasem maşina. Când am ajuns, nu am fost singurul care a constat cu stupoare că locul este închis. Probabil obişnuiţi cu turiştii ce nu îşi dădeau seama că există un orar de funcţionare, paznicii patrulau între diferitele puncte de intrare. Dar am aşteptat ceva până să pornesc la drum.

Şi încă un weekend a trecut în amintire.