Zborul a decurs lin. Cu vreo 45 de minute înainte de aterizare căpitanul ne-a anunțat că Băneasa e închis, dar că încearcă ca altermativă Otopeniul. Iar după altă jumătate de oră ne-a spus că, din cauza condițiilor nefavorabile, vom ateriza la Timișoara. Compania e anunțată și face toate pregătirile necesare pentru sprijin la sosire. În discuțiile care s-au purtat după, unul din însoțitorii de bord a opinat că s-ar putea ca să fim cazați la un hotel și să zburăm dimineața, căci avionul oricum trebuie să ajungă la București.
La ieșirea în sala de așteptare, primul care ne aștepta la deschiderea ușilor automate a fost un cameraman ce ne filma de zor. Nici o uniformă pe care să scrie Wizz Air. (Și am văzut uimit că nici pe bilet, nici pe rezervare, nici pe panourile de reclamă din aeroport, nu era nici un număr telefon pentru contact.) Într-un colț, îmbrăcați în veste reflectorizante de avertizare, doi tineri încercau să dea explicații vagi. Anunțul a venit prin stația de amplificare după vreo 15 minute de la sosire: Wizz Air a trimis două autocare, care se așteaptă să sosească în următoarea oră și să ne ducă la București. Întrebarea Dar nu o să rămânem înzăpeziți? a rămas fără răspuns din partea celor doi tineri.
A fost momentul în care mi-am spus NU. N-am mai așteptat sosirea autocarelor. Am ieșit din aeroport, am ignorat taxiurile cu prețurile mari parcate chiar în ușă și am ales unul pierdut prin parcarea pustie (Taxi Tudo, 0256/945, 0744 44 99 40). L-am întrebat pe șofer dacă știe o pensiune cu cazare ieftină. M-a dus (având grijă ca la intrarea în oraș să oprească și să treacă aparatul de taxare pe tarif de oraș). Și așa am dormit o noapte într-o cameră simplă dar curată. Iar a doua zi la prânz (ca să ajung după ridicarea codului portocaliu), după o scurtă vizită prin oraș, am luat trenul. La ora planificată eram în Gara de Nord din București. Nu știu cum au ajuns autocarele Wizz Air.
